Capitolul 3 – Lacrimi reci

Capitolul 3

Lacrimi reci

 

 

  Ma plimbam de una singura pe coridorul academiei. Toti cei din jurul meu aveau cate un insemns, insa eu nu, eu nu aveam. Ii priveam pe rand, pe fiecare, citindu-le bucuria din ochi, admirandu-le frumusetea chipurilor fericite. Pareau atat de entuziasmati, atat de uimiti.

  Sunt in aripa de vest a academiei. Tocmai am trecut pe langa laboratorul de experimente si pe langa niste upiri care incercau sa convinga un vampir ca au cele mai inteligente si mai puternice animale. Oare eu, daca as fi avut vreun animal repartizat, m-as fi comportat la fel?

  Am inceput sa rad la gandul care ma framanta. De ce imi imaginez ca am un animal repartizat, cand eu de fapt sunt o ciudata? Nu am cum sa am sange de animal in vene, sunt un upir special. Atat de special, incat toata lumea ma arata cu degetul. Stiti cum e sa fi aratat cu degetul? Daca nu, va spun eu. Te simti de parca toata lumea e cu ochii pe tine, de parca toti asteapta sa te impiedici, sa cazi si sa incepi sa plangi pentru a arunca cu ceva in tine. Ca si cum nu ar fi suficient prin ce treci, ei iti pun piedica sau arunca cu diverse lucruri in tine. Si ce poti face? Sa te prefaci ca nu iti pasa? Sa fugi si sa te inchizi in camera ta? Sa incepi sa plangi si sa te torturezi? Nu! Trebuie sa rezolvi asta, si daca nu prin intermediul vorbelor bune atunci cu ajutorul fortei, insa mai intai ai nevoie de explicati.

  M-am intors pe calcaie si am inceput sa fug. Insa nu am continuat mult asa si m-am trezit trantita pe marmura maronie. Mi-am ridicat privirea si am vazut un vampir privindu-ma rautacios. Am incercat sa plec, insa acesta ma prinsese de mana. Adevarul este ca era frumos, insa nu atat de frumos incat sa nu imi faca scarba pentru felul in care proceda. Avea pielea mai palida decat mine, eu avand culoarea pieilii ca si cea a oamenilor. Iar ochii lui erau negri, negri ca pana corbului, atat de intensa era culoarea lor incat daca te uitai cu atentie parea ca un drum spre infinit. M-am scuturat si am vazut ca parul lung, negru, pana in talie ii venea peste fata, dand si mai mult impresia de diabolic.

-Deci tu esti noua upir, despre care vorbeste toata lumea, cea fara corespondent animal…

  Am simtit in vorbele lui biciunirea unei funii, ironia si rautatea. Mi se facu-se pielea de gaina, dintr-o data imi pierise tot cheful de a ma rafui cu cineva. Cu cineva ca el. Abia acum realizam cat de puternici sunt vampiri, abia acum cand aveam mana tinuta intr-o menghina de fier. Incepea sa ma doara, incercam totusi sa nu schitez nici cel mai mic gest de durere.

-Vad ca esti puernica, dar nu atat de puternica incat sa imi faci mie fata. Sti ca daca eu vreau, tu poti fi moarta in secunda urmatoare, nu-i asa? Insa…

-Domnule Lubanovici Amar, va pot ajuta cu ceva?

  M-am intors si l-am vazut pe domnul Avram, insotit de un alt barbat, uitandu-se neutru la vampirul care imi dadu-se drumul. Amar imi arunca o privire curioasa, apoi ma ridica si ma duse langa balconul care dadea spre gradina.

-Hai sa vedem daca cea mai barfita upir din scoala stie sa si zboare.

-Las-o jos.

-Domnule director, nu vad de ce va bagati intr-o discutie intima, raspunse acesta fluturandu-si genele mari.

-Nu ii vorbiti asa domnului Avram!

  L-am vazut pe barbatul de langa domnul director sarind in fata acestuia si luand o postura mandra. Era primul barbat din scoala pe care il vazusem ca avea parul scurt! Doamne ajuta! Insa nu numai asta, avea paru blond, spre deosebire de pletele colegilor vampiri care aveau parul ca abanosul. Si nu sunt eu cea mai buna persoana in materie de muzica, insa, l-ati vazut vreodata pe Smiley? Ei bine avea parul blond aranjat in acelasi stil si sincera fiind ii statea mult mai bine lui. Si accentul. Uau! Atat de frumos si totusi, nici rarait, nici sasait, nu stiu cum sa il pot descrie.

-Cine zice asta?

-Eu!

-Hai sa o vedem si pe asta!

  Si spunand aceasta se arunca asupra celui care ii luase apararea domnului Avram, insa nu ii reusi schema, mai repede decat am fost in stare sa vad Amar statea trantit pe podea holbandu-se la cel pe care incercase sa il atace.

-Sper sa inveti sa respecti oamenii batrani, intr-o zi. Domnule Avram, imi cer scuze pentru ofensa aratata de acest domnisor, spus sublidiind ultimul cuvant.

-Multumesc, Edan. Domnisoara Hamilton doriti sa va intoarceti la ora?

-Desigur, insa domnule…

-Am treaba, alta data.

-Va rog…

-Am treaba, ce nu ai inteles? Spuse acesta intorcandu-se si pregatindu-se sa plece.

-De ce nu am un animal corespondent?

  L-am vazut intorcandu-se si apropiindu-se de mine. Avea din nou privirea aceea de piatra, doar ca de data era indreptata spre mine. Am simtit ca ma fac mica, ba chiar am incercat sa ma dau inapoi din calea lui, insa ma prinse de umar.

-Mai repeta odata ceea ce mi-ai spus acum cateva secunde.

-Am spus ca… De fapt am intrebat de ce nu am un corespondend ca si animal.

  M-a privit cateva secunde fix, apoi mi-a tras o palma peste fata. Aveam sa tin minte toata viata, palma aceea data la nervi. Aproape ca am cazut din cauza puterii cu  care o daduse, insa cand mi-am ridicat privirea eram singura pe coridor.

  Eram confuza, dezamagita, speriata… Ce facusem sa merit asta? Ce?! Oare… Oare l-am suparat atat de rau? Sau poate ca… Poate ca m-au adus aici doar pentru a-mi face viata un calvar. Vreau inapoi la Londra! Urasc Siberia!Urasc Academia Avram!

-Vreau… Vreau acasa…

  M-am ghemuit langa perete si am ramas asa multa vreme. Nu vroiam sa ma duc la ore, nu vroiam ca elevii sa se holbeze la mine ca la un experiment nereusit pe care insa nu il pot arunca la gunoi! Vroiam doar o viata normala, in care mama sa ma trezeasca la ora sase, sa imi pregateasca micul de jun si sa ma sarute pe frunte, inainte sa plec la scoala. In care sa fiu din nou eleva fara fite, prietena cu toata lumea. Insa se pare ca asta nu se va mai intampla niciodata. Niciodata. Un cuvant fara sens pe care totusi il folosesc. De ce? Nici macar eu nu stiu. Poate pentru ca din structura lui poti sustrage eternitatea, pesimismul- care acum ma inconjoara- si negativitatea. Sau poate ca si mai simplu, cuvantul asta imi aminteste de o persoana care avea obiceiul sa spuna  ca niciodata nu va putea pricepe matematica, iar acum fiind profesor de romana le spune elevilor sa rupa culegerile de matematica si sa le arda, deoarece nu sunt bune la nimic.

  Mi-e dor de viata mea de acum cateva zile, mi-e dor de sentimentul de libertate! Il vreau inapoi! Ce am facut sa merit asta? Am crezut ca macar printre ei voi putea sa ma port cum ma purtam eu si sa fiu din nou iubita, insa nu e asa… Aici toti ma arata cu degetul pentru ca sunt diferita, pentru ca nu sunt ca ei… Dar, e vina mea?

  Am auzit un zgomot facut de cineva in apropierea mea. Mi-am intors privirea si am vazut spre surprinderea mea ca Amar inca statea acolo, ghemuit la fel ca mine langa un perete. Insa el nu plagea, ci parea uimit, ba chiar confuz. M-am uitat mai atenta si am vazut ca inca avea cateva picaturi de sange pe frunte.

-Nu cred ca iti poti imagina cum e sa fi batut de cineva, care nici macar nu isi da silinta, cand tu te antrenezi de la patru ani…

  Pentru prima oara i-am auzit vocea tremurand. Era plina de suferinta, refleca perfect ceea ce se gasea in inima lui. Eram surprinsa. Atat de surpinsa incat nu am putut sa nu il privesc in mai de-aproape. Nu mai era vampirul care incercase sa ma omoare, nu mai era cel care ma biciuise cu vorbele sale, era schimbat. Atat de schimbat…

-Macar tu esti normal…

  Acesta isi ridica privirea uimit, de parca abia acum realiza ca eram si eu acolo. Isi pleca capul, si scoase un suspin. Apoi ma privi din nou. Avea ochii rosi, probabil plansese la fel de mult ca si mine.Probabil.

-Uneori e bine sa fi special. Eu asta am vrut intotdeauna, am vrut sa ajung pe primul loc. Am reusit. Si uite-ma acum! Dupa paisprezece ani de antrenamente… Am devenit un monstru care nici macar nu are onoarea de a continua o lupta, care nu stie decat sa se poarte oribil si totusi, care nu stie sa isi ascunda sentimentele atunci cand trebuie.

-Mereu am fost apreciata, niciodata nu am fost lasata pe din afara. Iar acum… Sunt aratata cu degetul.

  L-am auzit suspinand si lasandu-si capul pe genuchi. Parea la fel de dezamagit ca si mine. Oare vampiri erau chiar atat de asemanatori cu vampiri, sau doar mi se parea mie? L-am mai privit cateva secunde, apoi am auzit clopotelul sunand. Se terminasera orele. Abia acum imi dadeam sema ca toti se pregateau sa se duca la biblioteca, in dormitoare sau in camera cu jocuri de care auzisem vorbindu-se.

-Hai sus.

  Am ridicat capul si l-am observat pe Amar zambind. Trecuse atat de repede de la starea de dezamagire si suparare la… La ce?

-Doar nu o sa stai aici, asteptand ca ceilalti sa isi bata joc de tine, nu-i asa?

  Avea dreptate. Daca ceilalti elevi ar fi aruncat vreo privire spre balcon m-ar fi vazut ghemuita pe jos cu ghiozdanul negru aruncat langa mine. M-am ridicat tinandu-ma de el si am plecat amandoi spre biblioteca pentru a cere temele. Despre care ma intrebam cum le voi rezolva avand in vedere ca am lipsit de la primele mele ore.

  Am intrat in biblioteca si am simtit mirosul cartilor vechi. Iubeam mirosul cartilor vechi, mai ales cand erau un numar atat de mare. La fosta mea scoala lucrasem ca ajutor pentru bibliotecara. Ne-am indreptat catre bibliotecara, o femeie frumoasa, avand fata brazdata de doar cateva riduri, ochii negri si luciosi, iar parul blond prins intr-un coc elegant.

-Buna ziua!

-Buna ziua, dragii mei. Cu ce va pot ajuta?

-Aveti cumva scris in registru numele Adada Kelly.

-Nu e nevoie sa ma uit, a intrat inaintea voastra cu doua minute. Uitati-o acolo, spuse femeia aratand spre o masa de sase persoane.

  Ne-am indreptat catre masa si am batut-o pe Ada pe umar. Aceasta se intoarse surprinsa si imi zambi.

-Ai venit!Nu te-am vazut toata ziua. Unde ai fost?

-Am avut treaba. Ati primit teme?

-Nu, profesorii au fost ingaduitori, doar am facut prezenta si am vorbit despre ce vom studia. Dar ce treaba ai avut? Si cine e ala?

-Un vampir, Amar…

-Amar Lubanovici?!tipa aceasta sarind de bucurie.

-A…Da?

-Glumesti! E cel mai bogat tip din scoala! E cel mai superb, mai frumos, mai popular, mai…

-Cum? Hei, eu ce nu am? intreba Einar zambind fermecator.

-Nimic, raspunse Ada cu vocea distanta, facandu-ma sa rad.

-Cum ai spus? Nimic? Auzi la ea! Of!

-Ai scris ceva?

-Da uite, spuse aratandu-mi niste caiete studentesti cu inimioare rosi. Zau asa inimioare? L-am deschis si mi-am dat ochii peste cap. Scrisese doua pagini, si avea un scris atat de mic si elegant, incat mi se facu pielea de gaina. Trebuia sa copiez probabil mai mult decat am crezut.

-Eu ma pregatesc sa plec, insa daca vrei ti le las. Cand termini, ma gasesti in gradina din spatele academiei. Ma duc sa pescuiesc!

-Ce?!

  Aceasta imi zambi, fluturandu-si genele mari, date cu rimel albastru si pleca intorcandu-se pe calcaie, urmata de Einar si inca o fata, pe care nu o cunosteam.

-Ti-ai facut rost de caiete?

-Da, Amar. Tu?

-Noi nu am scris nimic.

-Bravo voua, am spus scotand pixul meu preferat, care scria cu cerneala mov.

-Interesant pix, spuse acesta chicotind.

-De cand ne prefacem ca suntem prieteni?

-Ne prefacem?Mie nu mi se pare, spuse acesta asezandu-se langa mine si fluturandu-si parul negru lasat liber pe spate.

-Cum zici tu, acum insa, vreau sa scriu.

-O sa fiu atat de tacut, incat o sa auzi musca.

-Urasc mustele, nu stiu decat sa bazaie, sa plimbe microbii dintr-un loc in altul si sa enerveze oamenii!

-Vezi, tu… A… Cum ai zis ca te cheama?

  Am inceput sa rad, parca uitand de toata agitatia din acea dimineata, de palma primita sau de mana mea stanga care inca ma durea. Acesta era de fapt vampirul care ma buimacise, acesta care juca teatru atat de bine…

-Parca ziceai ca sunt cea mai barfita eleva din scoala.

-Nimeni nu iti stie numele, insa toti stiu cum arati.

-Inteleg. Atunci, sa ma prezint. Sunt noua ta prietena, pe nume Clara Hamilton.

-Incatat de cunostinta, superba domnita. Eu sunt minunatul, superbul si incantatorul Amar Lubanovici.

-Ce modest esti.

-Asa am fost intotdeauna, am fost apreciat pentru asta, foarte apreciat.

-Sigur, iar Michael Jackson era gay, am raspuns eu ironic.

-Ha! Deci nu sunt singurul care afirma asta!

-Era o afirmatie ironica, nici de cum adevarata.

-Haide! Era atat de slab, atat de bland, sigur era…

-Daca mai scoti un cuvant urat la adresa lui, o sa imi para rau ca nu mi-am luat revansa!

-Cu bratele acelea subtiri? intreba acesta razand.

-Nu, cu mintea mea antrenata, care spre deosebire de a ta nu este atat inutila, incat sa nu recunoasca lucrurile de pret.

-Michael Jackson avea pret?! Cat? Doi dolari?

  M-am ridicat furioasa de pe scaunul meu si l-am privit urat. Imi jicnea idolul. Omul care ma facuse sa plang ascultandu-i versurile… Iar cine face asta, avea cateva lucruri de lamurit cu mine!

-Doi dolari ai tu, creier de gaina!

-Ma insulti profund…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s